Xiaobang-făcătorul de chiloți

Ultimul moment, ăla cu mirosul de cur amplificat de baba piston, a fost și cel mai nasol, făcând brusc trecerea spre coma olfactivă, după cum spuneam, pentru că a coincis cu o inspirare puternică de-a mea, astfel încât am simțit până-n ceier mireasma imbietoare, emoționându-mă la lacrimi. Bun. Se așează găozbaba pe scaun și începe spectacolul. Din capul locului am observat că europenii au devenit atât de leneși încât nici măcar de cântat nu mai vor să cânte și spun asta pentru că în formația de violoniști-basiști jucau doua extreme chinezești, un el și-o ea și una bucată coreean, cred. După aproximativ 10 minute de încântare auditivă, o durere de cap din aia țăcănitoare disturbă starea de cil în care începusem să mă scald. Era de la chinezul de stânga, ăla care era exact pe partea mea. Bă avea ăsta niște pantofi, futu-mă-n ei de pantofi, atât de sclipicioși că trebuia să porți neapărat mască de sudor în preajma lui. Imaginează-ți că pantofii lui, din cauza scenei, ajungeau fix în dreptul ochilor mei. Futu-i! Dar stai, mi-am pus ochelari de curând și sunt din ăia cu lentile antireflex, nu mai spun că se potriveau perfect cu contextul. Mi-i așez pe depozitul de muci și-mi iau fața de intelectual bășit. Odată cu ochelarii mi-a dispărut și senzația dată de mirosu găozbabei, nu mai lăcrimam și vedeam perfect. Vedeam atât de bine încât nu am putut să nu observ de ce ”chinejii” sunt preferați de mai toți patronii-sunt harnici. Mi-am dat seama de acest lucru când am observat că absolut toți gălbejiții de pe scenă aveau câte două vipuști la pantaloni, restul membrilor ansamblului având câte una. Deci?
Pe primul chinez l-am poreclit ”amantul” pentru că imediat cum a urcat pe scenă a început să-și țugoaie buzele la nevastă-mea. Nu am putut să-i ghicesc vârsta pentru că dacă îl rădeam pe cap arăta ca maestrul ăla shaolin de pe Discovery, ăla de îngrijește tigrii. De fapt și pe ea, pe chinezoaică, dacă o tundeam arăta tot ca ăla, plm…Deci avea între 20-132 de ani, ochii întredeschiși și arcuiți spre exterior, migdalați, păr din ăla lan așa, moale și des, ca în reclame…cam ca a lu Mircea Badea, dar fără gel, hai să zicem păr modelul păpădie. Rufele pe care le purta erau impecabile și m-au dus instantaneu cu gândul Cichi Cean, în care era el șoferu spionului ăla Geims Bond wanna be și căruia îi ia locul fiind nevoit să-i poarte fracul. Știi expresia aia dată acțiunilor repetate, ”muncă de chinez”? E adevărată. Am observat asta pe la a șasea piesă când, fiind îndrumat de către maestrul de ceremonii(Maicăl) să se ridice în picioare pentru a primi aplauzele, amantul executa aceelași ritual cu o precizie robotică: se uita la ăla din stânga lui, se freca puțin pe picior cu mâna cu care ținea arcușul, să-și șteargă transpirația din podul palmei, probabil, apoi se ridica într-un fel ca de pe oliță, se uita la Ciprinela, zâmbea larg cu gura închisă, moment în care lua forma unei tigăi tefal căci ochii deja mici i se făceau și mai mici. Și ca să scot și mai mult în evidență poziția socială a acestei nații, pe la jumătatea spectacolului violonisto-dirijorul curului meu trebuia să transforme șoul în ceva inedit și anume: să cânte la nicovală cu ajutorul unui ciocan. Cine crezi că a mers în spatele scenei să aducă utilajele? Da, el amantul. Dacă nici acum nu ești convins, nu mai am cuvinte.
Am mai observat pe scenă mici cupluri de ghei, respectiv vreo patru vioriști pletoși care-și făceau ochi dulci la fel ca nevastă-mea cu chinezu, însă nu am putut să-mi dau cu seama care pe cine belea, trăgând concluzia că se belesc toți patru între ei, la grămadă. Și-am mai văzut doi basiști care nu am înțeles de ce erau amândoi basiști dar aveau instrumente de dimensiuni diferite. Am mai văzut cum se face reclamă la nivelul de nesimțire și vreau pe acestă cale să-l futizez în gură pe directorul de matketing de la Oringi pentru că după faza cu nicovala, la vreo trei melodii distanță, vedeta ansamblului a fost întreruptă din virtuozități de un țârăit de telefon din ăla de epocă, aflat în dreapta scenei, urmând momente de anilingus cu direcția Oringi, gen cea mai rețea între rețele și plm. Deci fochin oringi! Și-l mai remarc pe violonistul șef, mai sus-numit Maicăl, maestru de ceremonii, vedeta ansamblului-un tip îmbrăcat într-un trenci roșu din material ca de draperie, un fel de abajur ambulant ce semăna ca fizionomie cu Riceard Ghiăr, avea atitudine de Maicăl, gesturi de Doru Octavian Dumitru și prestanță de impiegat de mișcare la CFR.
La final am avut surpinderea să constat că, în afară de ăștia din față care se agitau la viori, mai existau unii în spate, în număr foarte mare și care cântau la trompete, clarinete și alte suflante, dar pe care nu i-am auzit deloc. Poate ar trebui să merg și la un doctor de urechi, cine știe…Spectacolul s-a încheiat cu aplauze la scenă deschisă, scenă care a fost de la început până la sfârșit deschisă, aplauze ce au fost efectuate de către public în picioare și la care eu mi-am adus aportul din poziția șezut. Dacă nu am fost impresionat ce să fac? Să intru-n turmă numai de dragul de a nu fi diferit? Ciprinela nu a fost de aceeși părere, motiv pentru care a găsit de cuviință să-și ștergă pantofii de tibia mea. Oare de-asta am șchiopătat după? Sau era de la faptul că am stat numai pe buca stângă?! O să aflu probabil anul viitor când voi fi iarăși târât împotriva voinței mele la acelasi spectacol. Cultura nu iartă pe nimeni…